Jigodia sau Boala lui Carre

Tratamentul. Este simplu şi constă în administrarea unui medicament antihistaminic: Romergan, Fenergan, Feniramin, Tavegyl etc. Se mai recomandă clisme cu clăbuc de săpun, perfuzii cu Hidrocortizon hemisuccinat şi glucoză 10%.



Eczema, în cazul câinelui, are ca şi cauză, întotdeauna, alimentaţia greşită: oase, peşte cu oase, conserve, preparate din carne, cadavre etc. În urma unei atari alimentaţii greşite apar şi disfuncţii hepatice, renale etc.Tratamentul. Va urmări, în primul rând, corectarea regimului alimentar şi abia după aceea se vor administra hepatoprotectoare (Trofopar, vitaminele B complex, A, C, Fosfohion etc.).



Tratamentul local se face cu Fluocinolon N şi alte unguente hidrocortizonice, modulatoare în eczemele ce au drept etiologie deficitul imunitar.



Catarul auricular este o inflamaţie şi o infecţie a pavilioanelor urechii.Cauze. Apare la rasa Cocker, dacă nu se îngrijesc corect pavilioanele urechii. Un regim alimentar bogat proteic, lipsit de vitamine şi microelemente favorizează apariţia catarului.Semnele bolii. Câinele scutură frecvent din cap, se scarpină cu ghearele la baza urechii, iar la inspecţie se constată o secreţie purulentă a canalului auditiv extern.



Tot la o inspecţie cu speculum auricular se pot constata diferiţi corpi străini: spice de grâu, de orz muriu, bucăţi de lemn etc.Tratamentul. Constă în toaletarea conductului auditiv extern, cu un tampon de vată uscată, după care se fac pudrări cu un preparat ce conţine: talc, oxid de zinc aa 10 g, Anestezină 5 g.Plăgile sunt leziuni deschise care, de obicei, se produc la nivelul pielii şi mucoaselor. Ele pot fi de diferite dimensiuni, profunde sau superficiale (să intereseze numai stratul superficial: pielea şi mucoasele). La câinii de vânătoare se pot întâlni plăgi provocate de armele de foc şi de muşcături, inclusiv ale şerpilor veninoşi.Tratamentul. Primul lucru ce trebuie făcut, în plăgile profunde, este oprirea hemoragiei, prin aplicarea unui garou deasupra locului unde există rana apoi îndepărtarea corpurilor străine din plagă şi anunţarea cât mai rapidă a medicului. Acesta va sutura plaga respectând regulile de asepsie şi autosepsie, dacă a fost chemat în primele trei ore de la producerea accidentului. În cazul în care a trecut mai mult timp, plaga se consideră infectată şi se va trata „deschis”, cu aplicaţii externe de eter-iodoformat şi antibioterapie pe cale generală. Şi în alte lucrări ale noastre, şi acum, facem precizarea că nu se va introduce în plagă pudră de sulfamidă, deoarece nu poate stopa, din cauza amidonului ce-l conţine, infecţia plăgii. În cazul folosirii de pudră de antibiotice (Streptomicină, Neomicină etc.), cicatricile formate vor rămâne dureroase toată viaţa animalului.



Arsurile sunt boli generale chirurgicale, produse de acţiunea locală a căldurii, a unor substanţe chimice caustice, a electricităţii şi a radiaţiilor ionizante în diferite doze. Deci, în raport cu agentul cauzal arsurile se clasifică în: termice, chimice, electrice şi boala de iradiere.Semnele bolii. Locale şi generale.



Arsurile de gradul I. Au ca semne locale congestia regiunii. Leziunile sunt localizate numai la stratul superficial al pielii. Evoluţia arsurilor de gradul I este terminată, în patru-cinci zile, prin vindecare.



Arsurile de gradul II. Regiunea bolnavă prezintă flictene (vezicule). După ce flictenele se sparg, apare dermul denudat, roşu-violaceu. Refacerea straturilor din regiunea arsă are loc în două-trei săptămâni.



Arsuri de gradul III. Se caracterizează prin leziuni profunde ale pielii însoţite de necroza ţesuturilor. La câine, escara are consistenţa şi aspectul de „piele argasită”. Evoluţia arsurilor de gradul III este totdeauna gravă.Tratamentul. Arsurile reprezintă o urgenţă chirurgicală şi succesul tratamentului depinde foarte mult de primele îngrijiri acordate animalului ars. Dacă arsurile de gradul I se pot vindeca spontan, cele de gradele II şi III au nevoie de un tratament susţinut. Se execută conştiincios toaleta regiunii arse şi se efectuează antisepsia mecanică. Regiunea limitrofă arsurii se spală cu apă şi săpun, apoi se degresează cu alcool sanitar.



Suprafaţa arsă se spală abundent cu ser fiziologic călduţ şi se îndepărtează atent toate resturile epidermice necrozate. Combaterea infecţiei se va face prin antibiotice prescrise de medic. Alimentaţia trebuie să fie uşor digestibilă, dar bogată în proteine, vitamine (în special vitamina A), săruri minerale.



Degerăturile reprezintă afecţiuni manifestate prin leziuni şi tulburări locale şi generale produse de acţiunea frigului.Semnele bolii. Mai rar întâlnite la câini, totuşi, atunci când apar, se caracterizează prin leziuni progresive, care, în câteva zile, pot trece de la degerătura de gradul I la cea de gradele II şi III. De regulă degerăturile afectează extremităţile membrelor şi regiunile corporale glabre sau cu păr puţin.



Tratamentul. Va trebui instituit imediat, pentru a preveni apariţia leziunilor ireversibile, şi va avea ca obiective: reactivarea circulaţiei, restabilirea activităţii ţesuturilor degerate şi prevenirea infecţiei în zonele degerate.Local, se poate efectua blocajul perifocal cu Procaină 0,5%, iar în degerăturile de gradele 11 -111 se va aplica unguentul după formula: Rp. Timol 0,5 g, Eucaliptol 5,0 g, Camphor 10,0 g, Vaselină, Lanoline aa 25 g M.f. : unguent pentru aplicaţii în circa patru degerături.

În România, Corneliu Cure a fost primul care a studiat boala şi a preparat vaccinul antijigodios. Maladia a avut, în trecut, o incidenţă crescută doar în mediul urban; în prezent, datorită circulaţiei intense între oraş şi sat, boala este răspândită în toată ţara.Surse de infecţie.



În jigodie sunt multiple. În primul rând, animalele bolnave şi cele trecute prin boală, care elimină virusul timp de cinci-şase luni după remitere. Omul, care poate face o boală inaparentă clinic, devine eliminator de virus şi responsabil de dispersarea acestuia în mediul înconjurător. Unii autori, precum Gh. Dabija şi colaboratorii, în 1983 arătau că incidenţa bolii este în creştere, cu toate campaniile de vaccinări făcute, afecţiunea putând evolua totuşi mai drastic la rasele de câini perfecţionate, mai rezistenţi la această viroză fiind terrierii şi boxerii.Semnele bolii.



Perioada de incubaţie este de trei-şapte zile (cu variaţii între 3 şi 14 zile). Simptomele sunt în funcţie de: virulenţa tulpinii de virus, receptivitatea individuală la infecţie, natura, localizarea şi gravitatea complicaţiilor. Primăvara şi toamna boala evoluează mai grav. În mod obişnuit proprietarul observă următoarele manifestări la câinele bolnav: stare generală proastă (este „abătut”), inapetenţa (lipsa poftei de mâncare), frisoane, tuse, congestia mucoaselor, uscăciunea trufei şi, dacă se măsoară temperatura rectal, se constată că are febră (39,5°-41°C).



Sub raport evolutiv se distinge o formă supraacută şi una acută, iar clinic există forme de boală respiratorie, digestivă (gastroenterică), nervoasă şi cutanată.•Forma respiratorie. La două zile febra dispare, starea generală seîmbunătăţeşte, animalul prezintă o poftă de mâncare crescută şi revine la o stare, aparentă, de sănătate. Faza durează una-cinci zile, după care câinele are din nou febră (40-41°C), marcând faza a doua, când viroza iniţială se complică cu infecţia secundară, cu diferiţi germeni.



În această a doua fază, curba termică este neregulată, cu scăderi bruşte de temperatură. Câinele bolnav prezintă: prurit (mâncărime) nazal şi al extremităţilor, scurgeri seroase-purulente din orificiile nazale, uneori chiar sangvinolente. Rasele de câini cu botul scurt respiră aproape numai pe gură şi sunt dispneice (respiraţie greoaie). Poate apărea şi un catar al mucoasei laringiene sau bronşice, tusea devenind dureroasă şi greoaie.



Câinele bolnav prezintă semne de conjunctivită şi cheratită, îndeosebi fotofobie, apoi blefarită (inflamaţia pleoapelor). Dimineaţa „bolnavul” se scoală cu ochii „cârpiţi”. Din cauza acestor infecţii secundare apar deseori ulceraţii corneene bilaterale, pe baza cărora se poate pune diagnosticul de jigodie.



•Forma digestivă. Începe cu o amigdalită, cu o faringită sangvinolentă şi stomatită (inflamaţia mucoasei bucale), toate cu diferite grade de intensitate
Dacă viroza nu provoacă o atingere gastro-intestinală marcată, simptomele se opresc aici. Dacă nu, în faza digestivă propriu-zisă apar următoarele semne: enterită cu diaree lichidă, fetidă, sangvinolentă şi cu dureri abdominale. Câinele are vome repetate şi, în urma acestora şi a diareei grave, se deshidratează, prezentând totodată o sete exagerată. Atingerea renală (ce poate fi accentuată în urma unei medicaţii neadecvate) se manifestă clinic prin instalarea albuminuriei, prezenţa în urină a cilindrilor hialini şi a celulelor normale, creşterea azotemiei.



•Forma nervoasă. Manifestările nervoase implică un prognostic grav, se instalează treptat, începând obişnuit cu mioclonii localizate la diferite grupe musculare, sau chiar la muşchii membrelor posterioare, adeseori la un singur picior, imprimând aşa-zisa paralizie ritmică, dansul Saint-Guy, ori coreea jigodioasă. De ştiut că această formă nervoasă a jigodiei, care are o evoluţie lentă, progresivă, poate să dureze uneori luni de zile şi se termină cu moartea. Atingerile meningo-encefalice pot determina simptome nervoase extrem de variate, ca hiperestezie, crize epileptiforme grave, opistotonus, torticolis, mişcări în manej, rostogoliri, exagerarea sau abolirea auzului. Unele manifestări encefalice pot deveni din ce în ce mai frecvente şi mai violente, epuizând animalul bolnav. Incidenţa formelor nervoase (este de dorit ca, prin tratament bine condus, să nu se ajungă la aceste forme) este variabilă; de regulă, cu cât boala durează mai mult, cu atât câinele bolnav are toate şansele să facă o formă nervoasă incurabilă. Există însă şi sezoane sau ani de zile, când formele nervoase ale jigodiei lipsesc cu desăvârşire, după care pot urma perioade când apar, întotdeauna, şi ele. Gh. Dabija şi colaboratorii în lucrarea din anul 1983 arată că o atare formă se întâlneşte la circa 10% din totalul cazurilor de jigodie la câinii din ţara noastră, în timp ce, în alte ţări, proporţia este mult mai mare, de aproximativ 50-75%.



•Forma cutanată. Este semnalată destul de rar şi se manifestă prin apariţia unui exantem pustulos, mai mult sau mai puţin extins pe suprafaţa corporală. Acest eritem este discret, interesând numai pielea din anumite regiuni (auriculară, peribucală, perinazală, faţa internă a coapselor), dar se pot întâlni câini bolnavi cu forma cutanată generalizată. Pustulele au, în general, dimensiuni reduse, de aproximativ 2-3 mm diametru, dar pot fi şi confluente.



La câteva zile apar cruste, care se vor usca şi apoi se exfoliază, fără a lăsa urme de durată. Pot apărea, prin complicaţii bacteriene, micotice, diferite eczeme, dermatite, abcese etc. O localizare specială a formei cutanate constă în hipercheratoza care afectează, în special, cuzineţii plantari. Tegumentul, la nivelul acestora, se îngroaşă şi crapă (crăpăturile sunt profunde şi sângeroase), câinele bolnav fiind şchiop.



Această localizare este cunoscută şi sub denumirea de boală a călcâiului tare.Diagnosticul. Cu cât este stabilit mai precoce, cu atât este mai bine pentru stoparea evoluţiei boli. Precizarea diagnosticului, aşa cum o descriau şi C. Ştirbu şi colaboratorii, prin metoda de imunofluorescenţă directă (IFD), este sigură şi rapidă. După cum se vede, simptomatologia bolii este poliformă şi comună cu a altor boli. De reţinut că a eticheta orice hipertermie, la câine, drept jigodie, este o greşeală.



Noi credem că metoda propusă de C. Ştirbu şi colaboratorii pentru diagnosticul rapid prin IFD, poate fi aplicată în orice clinică veterinară pentru animale mici. Referindu-ne strict la Clinica veterinară din str. Ilioara 16, sector 3, Bucureşti, aici există o activitate de profil în ceea ce priveşte bolile infecţioase încă din 1972 şi, în cadrul ei, elaborează aceste norme de efectuare a IFD. Lucrurile au rămas însă în stadiul de început, neexistând practic o popularizare şi o utilizare largă a IFD, acuzându-se lipsa condiţiilor materiale etc.



Dată fiind importanţa diagnosticului precoce în această boală, trebuie ca, măcar în viitor, metoda să fie impusă şi practicată pe scara întinsă. E un lucru ce trebuie făcut atât pentru apărarea prietenilor noştri adevăraţi — câinii —, cât şi în vederea creşterii prestigiului medicinei veterinare româneşti.Prognosticul este rezervat spre grav şi el depinde, în primul rând, de faza în care se pune diagnosticul. Deci depinde de următorii factori: momentul când a fost pus, de către medic, un diagnostic; rasa câinelui bolnav (ciobăneştii germani şi teckelii fac forme cu evoluţie gravă, pe când terrierii şi boxerii sunt mai rezistenţi la ea); modul în care este îngrijit şi tratat câinele bolnav.



Eficacitatea tratamentului prescris este diferită de la un caz la altul, de la o rasă de câini la alta. De aceea americanii vorbesc, în prezent, în medicina canină, de specializări pe rase de câini.Tratamentul. Este mai mult simptomatic decât etiologic. În orice formă ar fi jigodia, desigur că o gammaglobulină specifică acestei boli ar fi medicaţia ideală. Revenind însă la tratamentul simptomatic, pe care-l prescrie şi-l conduce medicul, se vor avea în vedere: medicamentele de susţinere a marilor funcţiuni ale organismului, vitamina C, gluconat de calciu (i.v.) , glucoză 33% (i.v.), cofeină n.b., oleum camphorat, vitaminele din grupa B (vitamina Bi, B(h Bn si B2), vitamina A, vitamina F, Fosfobion (ATP) etc.



În formă cutanată se vor face pudrări cu talc, oxid de zinc, anesteziind (amestec de pudră în părţi egale), Jecozine, Mibazon, Asocilin etc. În formele oculare: instilaţii în ochi un colir de Sulfacetamidă, soluţie de Petargol 2%, unguent cu Kanamicină sulfat, unguent oftalmic cu Polimixină şi Neomicină etc. În formele respiratorii: Biseptol (Co-Trimoxazole), Ampicilină, Oxacilină, Polidin, Cantastim etc. În forme nervoase: Fenobarbital (Primidon), Siagloban SHL etc. Prevenirea bolii se face prin vaccinare, de obicei cu un vaccin ce are mai multe valenţe (jigodie, hepatită, leptospiroză, parvoviroză etc.): Candui; Distemper etc. Prima vaccinare se va face după deparazitarea internă obligatorie, la vârsta de două luni şi jumătate, cu rapel la trei luni şi jumătate şi se va repeta în fiecare an.