parvoviroza canina

PARVOVIROZA CANINĂ
Parvoviroza canină sau gastroenterita hemoragică este o boală infectocontagioasă a canidelor care se caracterizează prin sindrom gastrointestinal şi mortalitate, în special la căţeii tineri.
Prima descriere a bolii a fost făcută în anul 1977 în SUA sub numele de „boala de Texas” iar în România în anul 1979 (Macarie şi col.). După anul 1977 când au apărut primele manifestări clinice, parvoviroza s-a extins rapid pe tot globul fiind considerată ca o boală foarte păgubitoare prin afecţiunile miocardice şi gastrointestinale care determină pierderi mari prin mortalitate.
ETIOLOGIE
Boala este produsă de un Parvovirus din familia Parvoviridae, un virus ADN, care este cel mai mic virus patogen. Dimensiunile acestuia sunt mai reduse decât cele ale virusului febrei aftoase, care este un virus ARN-Picorna.
Parvovirusul canin a fost evidenţiat de Binn în anul 1970, în populaţii de câini militari clinic sănătoşi, la care s-au decelat şi anticorpi specifici. Virusul este hemaglutinant pentru hematii provenite de la diferite specii de animale. În prezent sunt descrise două serotipuri de virus: CPV-1 care este cel identificat în 1970, nepatogen şi CPV -2 patogen, cu două subtipuri CPV -2a şi CPV -2b. Serotipul CPV -2 este dferit antigenic de CPV -1, dar este înrudit cu virusul panleucopeniei infecţioase feline şi cu virusul enteritei vizonului. Parvovirusul este foarte infecţios. Pentru dezvoltarea procesului infecţios sunt suficiente 100 doze infectante culturi celulare iar prin fecale se elimină 10 bilioane pe 1 g.
CARACTERE EPIZOOTOLOGICE
Receptivitate. La infecţia cu parvovirusul canin sunt receptive canidele la orice vârstă dar cei mai sensibili sunt căţeii de la 6 săptămâni şi până la 6 luni.
Sursele de infecţie principale sunt reprezentate de animalele bolnave care elimină virusul prin fecale şi vomismente. Rolul câinilor purtători ca sursă primară nu este pe deplin elucidat. Se pare că pot avea loc eliminări periodice.
Infecţia se face pe cale digestivă şi mai puţin pe cale nazală. În cazul prezenţei la femelele gestante, virusul trece bariera placentară şi va determina infectarea fătului. Parvovirusul canin, ca şi celelalte parvovirusuri, este foarte rezistent la condiţiile de mediu. După eliminarea de către animalele bolnave, rezistă în mediu extern cel puţin 5-6 luni. Din acest motiv, virusul poate contamina obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fiind transmis uşor la distanţe mari iar între focare aparent să nu fie nici o legătură. Boala are caracter enzootic, fiind afectaţi în special căţeii care după vârsta de 6-10 săptămâni, prin pierderea progresivă a anticorpilor maternali, devin foarte receptivi.
PATOGENEZĂ
În iniţierea unui proces infecţios, virusul are nevoie de ţesut cu activitate mitotică ridicată. Activitatea mitotică este corelată cu vârsta şi tipul de ţesut şi se modifică odată cu dezvoltarea somatică.
În perioada prenatală şi până spre vârsta de 4 săptămâni, cea mai ridicată activitate mitotică se găseşte în miocard, aspect care facilitează multiplicarea virusului în cord , determinând miocardita. După vârsta de aproximativ 4 săptămâni se încheie procesul de multiplicare a celulelor musculare cardiace şi implicit a activităţii mitotice. Însă după vârsta de 4 săptămâni, activitate mitotică intensă are loc la nivelul intestinului pentru multiplicarea celulelor epiteliale intestinale. Dacă în acest moment virusul pătrunde în organism, căţeii fac forma enterică a parvovirozei. De asemenea, ţesuturile limfoide şi măduva osoasă, care sunt într-un proces intens de mitoză în perioada de sugar şi în faza de tineret, pot influenţa multiplicarea rapidă a virusului, agravând tabloul clinic şi morfopatologic. Aceste aspecte patogenetice explică faptul că animalele bolnave fac o singură formă de boală: miocardică sau enterică.
TABLOUL CLINIC
Incubaţia în parvoviroza canină este de 7-14 zile. Indiferent de forma de boală, evoluţia
poate fi supraacută, acută, subacută şi cronică.
Forma enterică. Cea mai frecventă formă de boală este cea enterică. Căţeii sunt trişti, abătuţi, prezintă vomă, inapetenţă, depresie (fig. 15), enoftalmie, iar după 12-24 ore de la apariţia semnelor clinice, apare diareea. Materiile fecale sunt gleroase, apoase, ca un terci, cu miros pătrunzător, eventual dulceag, apoi devin muco-sangvinolente (fig. 16)
Fig. 15 -Parvoviroză – stare depresivă
Fig. 16- Parvoviroză – Diaree cu sânge
Animalele bolnave cu forme mai lente sunt deshidratate şi prezintă sete exagerată iar către exitus voma este incoercibilă. Temperatura se menţine normală sau variază în limite apropiate de normal. În faza de debut a bolii leucocitele scad foarte mult (100 leucocite/mm3) constatându-se o leucopenie severă, apoi progresiv formula leucocitară şi numărul de leucocite se normalizează.
Forma miocardică. Evoluţia parvovirozei în forma miocardică este mult mai rară. Este aproape exclusivă la căţeii în primele 4-8 săptămâni de viaţă. Căţeii bolnavi mor rapid, în câteva minute prin colaps şi dispnee gravă (70 % din cazuri). După vârsta de 8 săptămâni, se constată dispnee, apatie, slăbire, paloarea sau cianoza mucoaselor, tulburări hepatice, decubit prelungit, tahicardie, aritmie, puls slab.
Femelele gestante pot prezenta la fătare fetuşi mumifiaţi (fig. 17) sau pot făta căţei neviabili, care mor imediat după fătare.
Fig. 17 - Parvoviroză – fetuşi mumifiaţi
TABLOUL MORFOPATOLOGIC
Prin examenul necropsic în forma enterică se constată enterită sau gastroenterită hemoragică difuză (fig. 18), limfonodulii mezenterici măriţi, edemaţiaţi sau hemoragici (fig. 19), plăcile Peyer necrozate sau hemoragice, splenită hiperplastică şi hemoragii pe splină.
Fig. 18- Parvoviroză –Enterită hemoragică
Fig. 19 - Parvoviroză –Enterită şi limfadenită hemoragice
În forma miocardică, cordul este dilatat, în special pe partea dreaptă, miocardul este dungat şi palid, în trahee se găseşte un lichid spumos, pulmonul este edemaţiat, în cavitatea toraco- abdominală este prezent un lichid ascitic iar ficatul este hiperemiat. Prin examen histopatologic se observă necroza mucoasei intestinale, incluzii intranucleare acidofile în celulele epiteliului intestinal, infiltraţie limfohistiocitară în corion iar în miocard necroze, miocardită 84
limfohistiocitară, infiltraţii limfogliale difuze sau nodulare în substanţa albă de la baza emisferelor cerebrale şi a cerebelului.
DIAGNOSTIC
Se presupune pe tabloul clinico-morfopatologic şi se confirmă prin examen de laborator. Moartea prin colaps la căţeii foarte mici şi diareea hemoragică gravă la cei de peste 8 săptămâni, sunt elemente foarte importante în diagnostic. În practică, de cele mai multe ori aceste aspecte sunt suficiente pentru a institui tratamentul animalelor bolnave. În laborator se face examen prin imunelectronomicroscopie (IEM) pe probe de fecale şi intestin subţire şi se încearcă izolarea virusului pe diverse culturi celulare primare şi secundare de rinichi de câine sau pisică, pulmonare de pisică şi nurcă, fetale, de splină bovină. În culturile celulare, deoarece nu prezintă efect citopatic, virusul se poate evidenţia în mod indirect, prin prezenţa incluziilor specifice intranucleare. Se mai pot folosi tehnicile de HA şi IHA. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de boala lui Carré, enterita cu Coronavirus, leptospiroză, diverse gastroenterite alimentare şi piroplasmoză.
PROGNOSTIC
În primele două zile de la apariţia semnelor clinice, prognosticul este rezervat. Apoi, pe măsură ce trece timpul, în cazul în care intervenţia medicamentoasă şi tratamentul au fost corect şi în timp aplicate, prognosticul poate fi favorabil.
PREVENIRE
Se vor respecta condiţiile generale de prevenire a bolilor infecţioase, cu accent deosebit pe dezinfecţie, ţinând seama de faptul că virusul este foarte rezistent la condiţiile de mediu. Se va evita contactul dintre câini sănătoşi şi alţii, a căror stare de sănătate şi status imun nu sunt cunoscute. La aceste măsuri se adaugă cele imunoprofilactice, folosind vaccinuri vii monovalente sau polivalente, când se urmăreşte prevenirea şi a altor boli frecvent întâlnite la câine. Dintre vaccinurile mixte, cel trivalent se utilizează în profilaxia bolii lui Carré, hepatitei contagioase şi parvovirozei, iar când este tetravalent, mai conţine antigene pentru prevenirea leptospirozei. Ţinând seama de faptul că de cel mai 85
multe ori parvoviroza evoluează concomitent sau după infecţia cu Coronavirusul canin, este recomandată vaccinarea iniţială cu un vaccin bivalent Parvo+Corona.
COMBATERE
În focar animalele bolnave se izolează şi se supun tratamentului iar cele clinic sănătoase se vaccinează sau se revaccinează. Tratamentul trebuie instituit rapid. Prin tratament se urmăreşte combaterea şi prevenirea deshidratării, evitarea eforturilor de a voma, reducerea şi sistarea diareei, susţinerea cordului şi prevenirea unor complicaţii cardiace şi pulmonare, oprirea eventualelor hemoragii ale mucoasei intestinale, protecţia mucoasei intestinale şi a ficatului şi creşterea aportului de vitamine şi minerale cu rol în creşterea rezistenţei faţă de prezenţa virusului şi faţă de alte infecţii secundare.